Mai nou, în România, pistele de biciclete cresc mai repede decât drumurile asfaltate.
Ultima „minune” vine din satul Vadu Dobrii, județul Hunedoara: o localitate cu 14 locuitori, pierdută prin munții Poiana Ruscă.
Acolo, autoritățile au construit o pistă de biciclete asfaltată, lungă de 2,4 kilometri, care trece prin pădure, printre urși și lupi.
Ironia? Drumul de acces în sat e tot din pământ, plin de noroi mare parte din an.
Dar România are o regulă nescrisă: nu contează utilitatea, contează contractul.
Cine să mai asfalteze drumurile comunale sau să repare școlile, când se pot trage milioane de euro pe proiecte „verzi”, cu potențial turistic doar pe hârtie?
Totul sună bine în rapoarte, „dezvoltare sustenabilă”, „mobilitate alternativă”, „PNRR”.
În realitate, e doar o altă pedalare pe loc, cu bani publici.
Fenomenul nu este singular
Prin toată țara, primarii se întrec în a desena piste de biciclete prin sate fără trotuare, în timp ce dispensarele, școlile și rețelele de apă rămân la stadiul de vis.
Explicația? Simplă.
Pistele sunt ușor de „implementat”, greu de verificat și… foarte profitabile pentru firmele „prietene”.
Când întrebi de ce s-au făcut, ți se răspunde cu lozinci europene și poze cu panglici.
Când întrebi câți oameni merg efectiv pe ele, se face liniște.
Și atunci îți dai seama că România pedalează în gol, dar cineva, undeva, încasează comisionul corect.
